Să vorbim deschis despre Complex Post Traumatic Stress Disorder

Home / Relații / Să vorbim deschis despre Complex Post Traumatic Stress Disorder

Până acum trei ani nu știam că ceea ce simt are un nume, dar mai ales că există tratament. Pentru mine a fost important să am un diagnostic astfel încât să înțeleg că emoțiile mele sunt valide, că ceea ce simt în anumite situații este răspuns la traumă, că pentru a evita astfel de emoții am nevoie să trăiesc într-un anume fel, să fac pace cu trecutul și să mă accept așa cum sunt. 

Numele meu este Magda, am 45 de ani și sunt o supraviețuitoare a Complex Post Traumatic Stress Disorder (C-PTSD). 

Nu se știu foarte multe în România despre această afecțiune, acesta este motivul pentru care am început să scriu despre cum mă simt, ce simt, ce anume mă abate de la drumul prin viață, cum mi-a fost afectată calitatea vieții, dar și ce pârghii folosesc pentru a mă ajuta. Exista, totuși, informații, în alte țări, pe care le-am studiat și din care am învațat. 

Scriind despre C-PTSD nu a fost ușor, pentru că am încercat să împărtășesc atât cât pot din mine, să fiu cât mai obiectivă cu putință, să nu las propria-mi suferință să conducă scrierea. Pentru că, în final, ceea ce îmi doresc este să ajut și alți oameni să înțeleagă ce se întâmplă cu ei, să îi ajut să înțeleagă că nu sunt singuri și că tot ce li s-a întâmplat nu a fost din vina lor. Și mai ales, să îi ajut să ceară ajutor, oricând simt ca au nevoie de el. 

You can’t patch a wounded soul with a Band-Aid (nu poți pune un plasture peste un suflet rănit),  Michael Connelly, The Black Echo

Încep prin a spune că în acest moment, C-PTSD nu este încă un diagnostc inclus în manualul de psihiatrie DSM-IV sau DSM-V, dar în urma numeroaselor cercetări a ceea ce înseamnă trauma și cum îți poate afecta calitatea vieții, în urma creșterii gradului de conștientizare, a mediatizării subiectului și a nevoii de înțelegere a sănătății mintale, mă aștept ca această afecțiune să fie inclusă în acest manual. Consider că terapeuții au nevoie de cât mai multă informare pe acest subiect, deoarece omul care suferă de C-PTSD ajunge în terapie în momente de stres major, și de multe ori afecțiunea poate fi diagnosticată greșit. 

Ce este C-PTSD? Și cu ce este diferit de PTSD (Post Traumatic Stress Disorder)

„Tradiționalul” PTSD (Post Traumatic Stres Disorder) se poate declanșa în urma unui singur episod traumatic (de exemplu, cutremur, agresiune sexuală sau accident auto grav) pe când Complex PTSD este forma abuzului continuu, cu o gamă largă de simptome, pe o perioadă considerabilă de timp. 

C-PTSD este o afecțiune emoțională și a sistemului nervos, apărută în urma unor episoade traumatizante. Este rezultatul persistent și repetitiv a unei forme de abuz de-a lungul timpului, variind de la luni pana la ani de abuz (violența fizică, psihică, emoțională, viol, agresiune verbală). Poate începe în copilărie ori adolescență și se manifestă ca un cumul de emoții pe care le-ai experimentat în viața de copil, adolescent sau/ și adult, și care continuă să îți apară ca flashbacks. Este o retrăire a unui eveniment sau a mai multor evenimente care te-au marcat profund și care ți-au schimbat percepția asupra oamenilor din imediata apropiere, de cele mai multe ori unul sau mai multi adulți în care ai avut încredere. Îți afectează gândurile, emoțiile, sentimentele, comportamentul, și în cele din urmă identitatea și relațiile cu ceilalți.  

Este important ca C-PTSD să nu fie confundat cu tristețea, cu doliul, cu disperarea apărută în anumite momente stresante (probeme la serviciu, probleme financiare, despărțirea de un partener, hărțuire), orice episod traumatizant care poate apărea o singură dată.  

De aceea, diagnosticul de C-PTSD se pune după multe ședințe de terapie, după ce s-au eliminat toate cele menționate mai sus, după o reevaluare periodică a unui episod traumatizant. Sau cum îmi spunea terapeutul meu, dupa ce stingem focul emoțional persistent din acel moment. Dacă efectele evenimentului traumatizant nu mai sunt aduse în discuție, dacă evaluarea terapeutului arată că evenimentul nu a lăsat urme marcante asupra comportamentului, atunci se elimina posibilitatea traumatizării continue.

În C-PTSD ești un om funcțional din toate punctele de vedere, dar dacă nu știi că suferi de așa ceva, dacă nu ști ce se întâmplă cu tine în anumite momente, dacă nu verbalizezi ceea ce simți, când simți, cum simți, relațiile de prietenie/ iubire îți sunt afectate. 

Ce caracteristici se pot observa la o persoană care suferă de C-PTSD? 

  • Cel mai comun simptom este lipsa încrederii, în cele mai multe cazuri în parteneri/ prieteni, persoane în care începi să investești emoțional. 

Când o persoană adultă cu C-PTSD intră în contact cu o nouă persoană, are toate scuturile de protecție activate. Cele mai comune întrebări fiind, cât de multă încredere pot avea în persoana din fața mea, poate reprezenta un pericol, este o persoană care îmi poate stârni pericol emoțional, cum ar reacționa într-o situație de criză emoțională, ar fi capabilă să mă rănească fizic, emoțional, sau psihic? Este o persoană blândă, are compasiune, este un om bun? De aceea persoana care sufera de C-PTSD are o atitudine mai rezervată în funcție de mediul în care întâlnește o nouă persoană. 

Intra apoi în procesul gândirii și factori ce țin de imaginea de sine, de prezența sa în mediul respectiv. Oare persoana din fața mea vede cât de speriat/ speriată sunt, oare voi fi acceptat/ acceptată, oare o să pot lega o prietenie cu această persoană? Cum aș putea să îi spun unui alt om, te vreau în viața mea, dar oare o sa poți să nu mă pui în pericol, oare o să poți să nu mă rănești? 

Tot acest proces mental și emoțional poate fi copleșitor la nivel fizic (seamănă cumva și cu cel al persoanelor introverte sau din spectrul autismului usor) și se vor retrage pentru o perioadă ca să se reîncarce cu propria energie. Nu trebuie să te mire dacă persoana se retrage în mijlocul conversației, dacă merge mai des la toaletă, sau dacă se află într-un cadru social mai amplu, își mută atenția și dialogul pe altă persoană. Atitudinea nu are legatură decât cu persoana care suferă de C-PTSD.

Este important să menționez că atât din experiența personală cât și din documentările făcute în grupurile de suport, persoanele care suferă de C-PTSD sunt mult mai atente la nevoile celor din jurul lor decât ceilalți oameni, și în funcție de gradul de toleranță, mediul social și familial, pot duce nevoile celorlalți la nivel de sacrificiu de sine. Motivul fiind acela că nu își doresc ca ceilalți oameni să sufere, nu pot observa suferința în altă persoană fără să nu se implice activ la îndepărtarea ei. Se naște astfel și un sindrom al salvatorului, care nu le este nici lor, dar nici celorlalți, benefic. 

Când legătura cu alt om s-a instalat, când încrederea i-a fost caștigată, persoana care suferă de C-PTSD începe să renunțe la barierele care au ajutat-o să se mențină în starea de toleranță, de bine, de pace. Persoana care suferă de C-PTSD este capabilă de foarte multă iubire, căldură, afecțiune, începe să se simtă în siguranță, trece cu vederea aspecte negative care în faza incipientă nu au existat, alternează între bine și rău, la primul conflict se gândește că și-a generat singur/ singură stările de confuzie, păstrează constant idea că nu merită mai mult, că nu este valoros/ valoroasă, că nu poate fi iubit/ iubită.

Acesta este și unul dintre motivele pentru care este victima perfectă pentru persoanele cu trăsături narcisice puternice sau persoanele care se victimizează constant.

Iar pentru asta este foarte important ca cei care suferă de C-PTSD să își dezvolte bariere proprii, dar la fel și cei care sunt într-o relație de prietenie/ iubire cu persoana cu C-PTSD. 

  • Respectul de sine și autovalorizarea sunt alte caracteristici care pot apărea, cu o viziune distorsionată despre sine (de exemplu: este ceva în neregulă cu mine, nu merit sa fiu iubit/ iubită, nu sunt valoros/ valoroasă, nu merit să îmi fie bine, merit tot răul care mi se întâmplă, eu sunt vinovat/ vinovată de tot răul care mi se întâmplă);
  • Un adult care a trăit în abuz continuu în copilărie, ajunge să considere abuzul ca o formă acceptată a vieții, ca o normalitate, ca făcând parte din viață. De asta, de multe ori, adulții care nu știu că suferă de C-PTSD, nu merg la terapie și nici nu urmează un tratament, aleg sa fie înconjurați de persoane care au caracteristicile abuzatorilor. Ceea ce face ca viața lor să fie într-o continuă retraumtizare. 
  • O alta caracteristica este simțirea unui pericol iminent. În urma abuzului continuu apare starea de anxietate, care la nivel mental înseamnă un paralelism între un eveniment din trecut și ceva ce ar putea să se întâmple în viitorul apropiat.  Cu cât afecțiunea este mai profundă, cu atât mai mult începe să apară nevoia de siguranță, și astfel poți dezvolta un comportament evitant. Ajungi să eviți anumiți oameni care îți aduc aminte de un episod traumatizant, oameni care îți pot cauza un episod de stres major, ajungi sa eviți locuri și mulțimi de oameni. Este o stare de hipervigilență, ai sentimentul de a fi mereu pe fază ca să nu te expui pericolului. De exemplu, eu am crezut mereu ca este o dovada de maturitate să știu unde este ieșirea când intru într-o locuință nouă, când merg la un eveniment, când merg la un spectacol. Și să fiu cât mai aproape de ieșire. Dar, cu cât m-am educat mai mult în legătură C-PTSD, mi-am dat seama că este, de fapt, acest sentiment de „în gardă” care mă ajută să mă pot bucura de moment. Motivul fiind acela că, la nivel mintal, creierul te ajută să iei decizii astfel încât să nu experimentezi o altă traumă, să elimini un potențial pericol. La oamenii care nu sunt afectați de C-PTSD, acest comportament nu există, astfel de nevoi nu există.  Una este să simți că anumite locuri/ situații sunt periculoase și alta e să simți că viața, cu totul, este periculoasă.  
  • Multitudinea evenimentelor traumatizante pot duce la ceea ce se numește disociere și depersonalizare, care este, din punctul meu de vedere, cel mai greu de gestionat. De asta este important ca terapeuții să fie atenți la acest episod pentru că în acest stadiu apar gânduri suicidale. În urma unui eveniment traumatizant, care deschide răni nevindecate din trecut, poate apărea starea în care simți că nu-ți mai aparții, sunetele sunt prea stridente sau prea slabe, parcă privești lumea prin ochelari aburiți, simți că te privești din exterior și poate să apară întrebarea, ce rost mai are să trăiesc? De ce e totul atât de greu? Cum să ies din starea asta când nimeni nu mă iubește? În acest episod este foarte important grupul de suport și discuțiile oneste cu terapeutul. De asemenea, este util să ai tehnici proprii de reglare emoțională, pentru că sunt gânduri, nu fapte.  
  • Pentru oamenii care sufera de C-PTSD, după un episod de stres emoțional puternic, apare nevoia de izolare. În starea aceasta de izolare apar momente de ruminație, când stai și rumegi la situația care s-a întâmplat, întorci situația pe toate parțile, încerci să îi dai un sens, ceea ce duce unoeri la stări de amețeală, ești în continuare în alertă, ai probleme cu somnul, probleme de concentrare și te izolezi tocmai pentru a putea face toate astea. Este foarte obositor și ciclic, dar cumva devine parte din rutina vieții. 

Starea de hyperarousal/ hypoarousal 

Ca orice afecțiune emoțională, și C-PTSD este ceva cu care ai nevoie să înveți să traiești. Și probabil, cel mai important, este să înveți despre stimuli și ce anume îți declanșează starea de hyperarousal (un fel de superexcitare emoțională, și nu, nu are nicio conotație sexuala). 

Această stare de hyperarousal declanșează atacuri de anxietate, lipsa controlului, minte încețoșată, ești efectiv copleșit de emoții, iar corpul îți spune că ești în pericol, așa că la nivelul creierului se activeaza răspunsul de fugă sau luptă. 

Dacă ai fost expus un timp mai îndelungat la stimuli de hyperarousal, cea mai facilă și mai la îndemână acțiune a corpului este cea de fuga. Evident că nu în toate situațiile ai posibilitatea să fugi, intervin condiționările sociale – cum să-ți părăsești partenerul/ familia, cum să ieși din ședință, cum să-i spui șefului că te simți copleșit, cum să-i spui prietenului că nu mai vrei să fii langa el? 

În acel moment critic, fuga este răspunsul firesc și validat atât de către creier, cât și de către corp, ca fiind cea mai bună decizie. 

În momentul în care corpul a ieșit din starea de hyperarousal, emoțiile revin la starea normală, starea de calm și pace. Mintea îți spune, phew, am trecut și peste acest pericol. 

Partea de luptă, paradoxal, intervine când te simți în control. Când ești într-un loc safe, care îți permite să verbalizezi ceea ce ai simțit în legătură cu un comportament sau o acțiune a cuiva, când persoana căreia i te adresezi nu te poate pune în pericol. Când ceea ce verbalizezi nu atrage un alt pericol iminent. 

După ce ieși dintr-un astfel de episod, intervine sentimentul de îndoială de sine și învinovățire (de exemplu, este ceva în neregulă cu mine, nu merit să fiu acceptat/ acceptată, nu sunt valoros/ valoroasă, nu merit iubire, sunt un om rău). Asta este și unul dintre motivele pentru care persoanele care suferă de C-PTSD se intorc în locul și la oamenii care contribuie la declanșarea stării de hyperarousal.

Când terapeutul mi-a spus că am ajuns într-o stare de calm și pace cu mine și cu ceea ce mă înconjoară, pentru cei cu C-PTSD asta se mai numește și fereastră de toleranță.  Simți că ești în control cu tot ce se întamplă în viața ta, simți că poți stăpâni stresul, presiunea socială, responsabilitățile, și chiar dacă apar situații stresante, simți că le poți depași cu ușurință. Asta este starea ideală în care un om cu C-PTSD se poate afla.

După o expunere îndelugată la Hyperarousal, când ajungi în starea asta de calm și stai acolo prea mult timp, dacă nu ai învățat sau nu ai acceptat că starea asta îți este benefică, intervine partea de Hypoarousal (Hipoexcitare). Ai simțurile amorțite, te simți distanțat de lucruri și oameni, timpul pare că stă în loc și nu se întâmplă nimic, este un sentiment de gol emoțional. Asta intervine și ca urmare a nevoii de izolare după un episod de stres emoțional puternic. Și de cele mai multe ori asta este momentul în care cei care sufera de C-PTSD își spun că ceva este în neregulă cu ei. Uneori se poate confunda cu depresia, și în astfel de etape se pot pune diagnostice sau oferi tratamente greșite. 

În funcție de cât de avansat ești în înțelegerea propriilor trăiri, cel mai sanatos este să folosești acest timp cu tine, prin a face ceva pentru tine, ceva ce știi că îți oferă plăcere și nu te supune unui risc.  

 

Text de: Magda Toreanik – Certified mental health facilitator, Mental health Counselling/ Counsellor by The Center for Credentialing & Education Certified Mental Health First Aider by MHFA, England

 

Imagine: tablou de Magda Toreanik