John Bowlby și teoria atașamentului
Psihologul britanic John Bowlby a fost primul teoretician al atașamentului, pe care l-a descris ca fiind o „conexiune psihologică de durată între ființele umane.” Teoria sa, se concentrează pe relațiile și legăturile dintre oameni, în special în relațiile pe termen lung, inclusiv cele dintre un părinte și copil și dintre partenerii romantici.
Bowlby a fost interesat să înțeleagă anxietatea și suferința legată de separare pe care copiii le experimentează atunci când sunt separați de persoanele importante care le-au acordat îngrijire.
Teorii comportamentale anterioare, sugerau că atașamentul era pur și simplu un comportament învățat. Aceste teorii afirmau că atașamentul este rezultatul relației de hrănire dintre copil și persoana care-l îngrijește. Deoarece îngrijitorul hrănește copilul și îi oferă hrană, copilul dezvoltă un atașament.
Bowlby a observat că hrănirea nu a diminuat anxietatea trăită de copii atunci când au fost separați de persoanele care le acordau îngrijire. În schimb, el a descoperit că atașamentul era caracterizat de modele clare de comportament și motivație. Când copiii sunt speriați, ei vor căuta apropierea de persoana principală care are grijă de ei pentru a primi atât confort, cât și siguranță.
Cum înțelegem atașamentul?
Bowlby a văzut atașamentul ca un produs al proceselor de formare, evolutive. În timp ce teoriile comportamentale despre atașament sugerau că acesta a fost un proces învățat. Bowlby și alți psihologi au afirmat că copiii se nasc cu o dorință înnăscută de a forma atașamente cu persoanele importante care le acordă îngrijire.
De-a lungul evoluției speciei umane, copiii care și-au păstrat interesul și au menținut apropierea față de o figură de atașament, au avut mai multe șanse să primească protecție și confort și prin urmare, a devenit mai probabil să supraviețuiască până la vârsta adultă. Procesul de selecție naturală, a condus la apariția un sistem motivațional conceput pentru a regla atașamentul.
Tema centrală a teoriei atașamentului este că îngrijitorii primari care sunt disponibili și receptivi la nevoile copilului îi permit copilului să dezvolte un sentiment de siguranță. Copilul știe că persoana care îl îngrijește este de încredere, ceea ce creează o bază sigură pentru ca copilul să exploreze apoi lumea.
Contribuția a lui Ainsworth
În cercetările ei din anii 1970, psihologul Mary Ainsworth a extins studiile originale a lui Bowlby. Studiul ei revoluționar denumit „Strange Situation”, a dezvăluit efectele profunde ale atașamentului asupra comportamentului. În cadrul studiului, cercetătorii au observat copii cu vârste cuprinse între 12 și 18 luni în timp ce aceștia au răspuns la o situație în care au fost lăsați pentru scurt timp singuri și ulterior, au fost reuniți cu mamele lor.
Pe baza răspunsurilor observate de către cercetători, Ainsworth a descris trei stiluri majore de atașament: atașamentul securizat, atașamentul ambivalent anxios – nesecurizat și atașament evitant – nesecurizat. Mai târziu, cercetătorii Main și Solomon (1986) au adăugat un al patrulea stil de atașament numit atașamentul dezorganizat – nesecurizat, bazat pe propriilor cercetări.
O serie de studii ulterioare au susținut stilurile de atașament ale lui Ainsworth și au indicat că stilurile de atașament au, de asemenea, un impact asupra comportamentelor ulterioare din viață.
Studii legate de deprivarea maternă
Studiile, neconforme cu standardele actuale, întreprinse Harry Harlow despre privarea maternă și izolarea socială din anii 1950 și 1960 au explorat, de asemenea, legăturile timpurii dintre mamă și copil. Într-o serie de experimente, Harlow a demonstrat cum apar astfel de legături și impactul puternic pe care îl au asupra comportamentului și funcționării copiilor.
Într-o versiune a experimentului său, maimuțele nou-născute au fost separate de mamele lor natale și crescute de mame surogat. Puii de maimuțe au fost plasați în cuști cu două mame de maimuță de sârmă. Una dintre maimuțele de sârmă ținea o sticlă din care puiul de maimuță se putea hrăni, în timp ce cealaltă maimuță de sârmă era acoperită cu o cârpă moale.
În timp ce puii de maimuțe mergeau la mama de sârmă pentru a obține mâncare, își petreceau majoritatea zilelor cu mama din pânză moale. Când erau speriați, puii de maimuțe se îndreptau către mama lor acoperită cu pânză pentru confort și siguranță.
Lucrarea lui Harlow a demonstrat, de asemenea, că atașamentele timpurii au fost rezultatul oferiri de confort și îngrijire din partea unui îngrijitor, mai degrabă decât rezultatul pur și simplu al hrănirii.
Etapele atașamentului
Cercetătorii Rudolph Schaffer și Peggy Emerson au analizat numărul de relații de atașament pe care bebelușii le formează într-un studiu longitudinal cu 60 de copii. Sugarii au fost observați la fiecare patru săptămâni în primul an de viață și apoi din nou la 18 luni.
Pe baza observațiilor lor, Schaffer și Emerson au subliniat patru faze distincte ale atașamentului:
Etapa de pre-atașare
De la naștere până la 3 luni, sugarii nu manifestă niciun atașament anume față de un anumit îngrijitor. Semnalele bebelușului, cum ar fi plânsul și agitația, atrag în mod natural atenția celui care-l îngrijește, iar răspunsurile pozitive ale bebelușului îl încurajează pe îngrijitor să rămână aproape.
Atașamentul nediscriminat
Între vârsta de 6 săptămâni și 7 luni, sugarii încep să manifeste preferințe pentru îngrijitorii primari și secundari. Sugarii dezvoltă încredere că îngrijitorul va răspunde nevoilor lor. Deși încă acceptă îngrijirea de la alții, bebelușii încep să facă distincția între persoanele familiare și cele nefamiliare, răspunzând mai pozitiv la îngrijitorul principal.
Atașamentul discriminat
În acest moment, de la aproximativ 7 până la 11 luni, sugarii manifestă un atașament puternic și preferință pentru un anumit individ. Ei vor protesta atunci când vor fi separați de figura principală de atașament (anxietate de separare) și vor începe să manifeste anxietate în jurul străinilor.
Atașamentele multiple
După aproximativ 9 luni, copiii încep să formeze legături emoționale puternice cu alți îngrijitori dincolo de figura de atașament primar. Acesta include adesea tatăl, frații mai mari și bunicii.
Factorii ce influențează dezvoltarea atașamentului
Deși acest proces poate părea simplu, există câțiva factori care pot influența cum și când se dezvoltă atașamentele:
Oportunitate de atașament: Copiii care nu au o figură de îngrijire primară, cum ar fi cei crescuți în centrele de plasament, pot eșua să dezvolte sentimentul de încredere necesar pentru a forma un atașament.
Îngrijire de calitate: atunci când îngrijitorii răspund rapid și consecvent, copiii învață că pot depinde de oamenii care sunt responsabili pentru îngrijirea lor, care este fundamentul esențial pentru atașament. Acesta este un factor vital.
Tipuri de atașament
Atașamentul ambivalent sau anxios: Acești copii devin foarte tulburați când părintele pleacă. Stilul de atașament ambivalent este considerat neobișnuit, afectând aproximativ 7-15% dintre copiii, conform unor studii publicate în Stele Unite. Ca urmare a disponibilității scăzute a părinților, acești copii nu se pot baza de îngrijitorul lor principal pentru a le fi alături, atunci când au nevoie de ei.
Atașamentul evitant: Copiii cu un atașament evitant tind să evite părinții sau îngrijitorii, nefiind nicio preferință între un îngrijitor și un străin complet. Acest stil de atașament poate fi rezultatul îngrijitorilor abuzivi sau neglijenți. Copiii care sunt pedepsiți pentru că se bazează pe un îngrijitor vor învăța să evite să caute ajutor în viitor.
Atașamentul dezorganizat: Acești copii prezintă un amestec confuz de comportament, părând dezorientați, amețiți sau confuzi. Ei pot evita sau rezista părintelui. Lipsa unui model clar de atașament este probabil legată de comportamentul inconsecvent al îngrijitorului. În astfel de cazuri, părinții pot servi atât ca sursă de confort, cât și de frică, ceea ce duce la un comportament dezorganizat.
Atașamentul securizat: copiii care pot depinde de îngrijitorii lor manifestă suferință atunci când sunt separați și bucurie când sunt reuniți. Deși copilul poate fi supărat, ei se simt siguri că îngrijitorul se va întoarce. Când sunt speriați, copiii atașați în siguranță sunt confortabili să caute liniștirea de la cei ce îi îngrijesc.
Impactul durabil al atașamentului timpuriu
Cercetările sugerează că eșecul de a forma atașamente securizate la începutul vieții poate avea un impact negativ asupra comportamentului mai târziu în copilărie și pe parcursul vieții.
Copiii diagnosticați cu tulburare de comportament opozițional, tulburare de conduită sau tulburare de stres posttraumatic, prezintă frecvent probleme de atașament, posibil din cauza abuzului, neglijării sau traumei timpurii. Clinicienii sugerează că, copiii adoptați după vârsta de 6 luni prezintă un risc crescut să dezvolte probleme de atașament.
În timp ce stilurile de atașament afișate la vârsta adultă nu sunt neapărat aceleași cu cele văzute în copilărie, atașamentele timpurii pot avea un impact major asupra relațiilor ulterioare. Vom detalia acest lucru într-un articol ulterior.
Cei care au atașamente securizate în copilărie tind să aibă o bună stimă de sine, relații romantice puternice și capacitatea de a se auto-dezvălui celorlalți.
Copiii care sunt atașați în siguranță când sunt sugari tind să dezvolte o stimă de sine mai puternică și o mai bună încredere în sine pe măsură ce îmbătrânesc. Acești copii tind, de asemenea, să fie mai independenți, să aibă rezultate mai bune la școală, să aibă relații sociale de succes și să experimenteze mai puțină depresie și anxietate.
de Bogdan Pîrtoacă
Bibliografie:
Draper P, Belsky J. Personality development in the evolutionary perspective. J Pers. 1990
Young ES, Simpson JA, Griskevicius V, Huelsnitz CO, Fleck C. Childhood attachment and adult personality: A life history perspective. Self and Identity. 2019
Lyons-ruth K. Attachment relationships among children with aggressive behavior problems: The role of disorganized early attachment patterns. J Consult Clin Psychol. 1996
Foto W0lfyd via Deviantart
John Bowlby și teoria atașamentului